Despre Ramen si mentalitati

De cand mi-am facut un rost pe lume, mi-am propus sa nu judec, sa nu pun etichete si sa privesc totul cu ochii larg deschisi, incercad sa inteleg tot ce se intampla in jur. Nu imi iese de fiecare data, si in mediocritatea cotidinana mai emit judecati primitive si pripite, insa ofer o sansa la orice nu inteleg si simt nevoia sa judec.
Tocmai de aceea mi-a luat aproape 19 luni sa mananc Ramen.
Japonezii au trei tipuri de taitei:
- Udon-ul, niste taitei grosuti ce se mananca fie simpli, fie intr-o supa limpede pe baza de Dashi - baza supelor japoneze (pe baza de peste) sos de soia si sake pentru gatit. Se mananca de multe ori cu tempura si sunt (erau) taiteii mei preferati in Japonia.
-Soba - taitei din hrisca pe care nu ii pot manca. Nu imi plac nici calzi (i-am incecat in mancarea traditionala de dinainte de Anul Nou) si nici reci (a fost primul lucru pe care l-am mancat in Japonia si mi s-a parut ingrozitor)
- Ramen. Niste taitei ciudati ce vin din China, intr-o supa ce de multe ori e tulbure, in care sunt tot felul de chestii: de la felii de carne de porc (ce seamana cu muschiul tiganesc), la foite de alge, ceapa, o radacinoasa cu gust de ciuperca, kamaboko (un fel de surimi) si ou fiert. Din start am pornic pe principiul: nu-mi place.

Cu putin timp in urma ii spuneam lui Alex ca nu stiu daca imi place Ramenul pentru ca nu imi aduc aminte daca am mancat si nu mi-a placut sau doar din cauza modului de prezentare nu imi place. Asa ca imediat dupa aceea, cu prima ocazi, ea si Roman m-au dus la un restaurant de ramen, unde ei mananca de obicei. Era unul din acele restaurante in care ai un automat in care pui banii, apersi pe buton cu ceea ce vrei sa mananci si ti se da un bon cu care il dai bucatarului. Aveam emotii. Eram rupt de foame si era o mare probabilitate ca sa nu imi placa ceea ce urma sa manac. Cand a venit bolul si m-am uitat in el, am incercat sa nu fiu negativ, asa ca l-am mirosit. Miroasea bine. Cand Alex m-a intrebat daca vreau usturoi, m-am blocat. In bolul mare cu supa erau taitei (nu stii daca e supa cu taitei sau taitei cu supa), doua bucati de carne de porc, o foita de alge, praz proaspat, jumatate de ou fiert tare si radacinoasa aia ce zici ca e ciuperca. Apoi supa: la noi supa e limpede. Singurele supe ce nu sunt limpezi, sunt alea crema, insa asta era prea subtire sa fie crema, deci in capul meu arata cu mancarea de porci. Am zis ca vreau usturoi pentru ca m-am gandit la supa cu care se fac raciturile, supa din care beau pe ascuns in fiecare iarna, inainte sa se inchege. Aveam doua probleme: Manac supa? - vazusem de multe ori oameni mancand ramen pe langa mine insa nu toti mancau supa. Deci nu stiam daca se mananca sau nu, sau daca se manaca toata sau doar asa, putin. Iar a doua era ca nu pot sa sorb cu galagie. Eu mananc asa cum am fost educat acasa, silentios. Senseii au zambit bland si mi-au explicat tot, mi-au pus usturoi in supa si m-au invitat sa amestec ursor. Apoi parca au spus ceva de "3 minute" - insa nu stiu sigur si nici nu intelesesem discutia lor.
Am mancat-o toata, am terminat toata supa si am ramas cu un gust amar. Mai am cam 6 luni de Japonia si nu cred ca in timpul asta o sa ma satur de ramen. Am pierdut atata timp fara sa stiu ce e.

Apoi Roman, cu vocea lui blanda, mi-a spus, dupa ce a vazut ca am mancat tot, ca trebuie sa vad Tampopo. Ca un invatatacel cuminte, ce tocmai a aflat puterea senseiului, m-am dus acasa si am cautat filmul. Doua zile mai tarziu l-am vazut. Pentru povesti ca astea mi-am facut blog. Lucrurile s-au legat atat de bine si au creat aceasta poveste de spus la nepoti. Dupa ce am vazut filmul mi-am amintit ca s-a mai discutat despre el. Roman scrisese pe Japonia Noastra despre film, insa la vremea aceea nu m-a atras articolul. Cu luni in urma, cand imperuna cu Raluca am fost la ei la cina, s-a vorbit la masa de una din scenele din film, insa nici atunci nu m-a atras. Trebuia sa il vad, acum, dupa ce fusesem luminat de ramen. Altfel, nu ar fi avut sens.
Filmul are ca poveste de baza odiseea unei vaduve ce e in cautarea retetei perfecte de ramen. De la supa perfecta, la taiteii perfecti. Pe langa aceasta poveste foarte bine scrisa si regizata, filmul mai are cateva povesti scurte, ce nu au nicio legatura cu filmul, povesti ce caricaturizeaza Japonia Noua, in plina expansiune. Fie ca e vorba despre niste oameni de afacere ce mananca la un restaurant frantuzesc, fie de o scoala de bune maniere europene, in care fetele sunt invatate sa nu soarba pastele asa cum sorb taiteii, fie scene de preludiu culinar (era epoca filmelor pink), o baba nebuna ce incearca cu degetele toate produsele "exotice" din restaurant sau scene absurde dintr-o familie clasica japoneza, aceste scenete sunt sarea si piperul filmului.

Cel mai mult mi-a placut scena cu pastele. Asta era scena despre care se vorbea la masa, atunci in octombrie, cand eu nu am fost atras de film, iar acum si-a pus amprenta.
In scena profesoara de la scoala de bune maniere la invata pe tinere cum se mananca spaghettele: cu lingura si furculita si mai ales ca nu se soarbe. Trebuie mancat cat mai silentios, pentru ca nu sunt taitei japonezi, si asa ii mananc occidentalii. In acel timp, un strain aflat in restaurant, manaca spaghetti sorbind.

Si ma intreb, asa ca novice in acest domeniu: De ce nu dau filme japoneze si la noi la TV? Macar pe astea clasice...
Pana atunci ma pregatesc pentru urmatorul meu ramen, trebuie mancat cum trebuie:


Pe curand...