Jucarele

Nu imi cumpar foarte des lucruri pe care dau multi bani. De fiecare data cand fac asta ma cuprinde un sentiment de vinovatie, ca as fi putut face altceva cu acei bani. De obicei sunt bani pe care i-am strans o perioada de timp, sa imi cumpar ceva, insa cand o fac am acest sentiment.
Imi aduc aminte ca acum vreo 8 ani mi-am luat un iPod albastru, cu o memorie colosala pentru vremea respectiva. Vroiam sa imi iau un mp3player si iPod-ul era mama lor. L-am ascuns in ghiozdan si m-am jucat cu el in camera pentru cateva zile, fara sa stie nimeni de el. Am folosit iPadul ala pana in anul 2 de facultate, cand am inceput sa ascult muzica direct de pe telefon. Inca il am, undeva intr-un sertar, pus bine la pastrare.
Acum vreo 3 ani si jumatate am strans bursa pe un an si mi-am luat iPhone 3. Am avut telefonul ala timp de 3 ani si l-am folosit la capacitatea lui maxima. In toamna mi-am luat altul pentru ca cel vechi nu era compatibil aici, insa inca il folosesc, pe cartela de Orange, fiind pe Roaming si poate ca o sa il tin si cand o sa ma intorc in tara.
Dupa ce l-am cumparar am avut acelasi sentiment ce vinovatie. M-am dus cu el in camera, l-am conectat la calculator (pe vremea aia asa il deschideai pentru prima data, cu iTunes) si mi-a fost rusine sa il arat cuiva, sa nu fiu judecat ca am asa ceva, ca e scump si ca il am, ca poate nu il merit.

Inainte sa plec in Japonia mi-am zis ca atunci cand ajung aici o sa imi iau o camera foto. Primul lucru pe care o sa-l fac, asta o sa fie. Ce-i drept, in prima saptamana m-am dus intr-un magazin, m-am uitat la camere, am zis ca sunt scumpe, ca trebuie sa pun bani de-oparte pentru biletul de avion, sa vin acasa, si nu mi-am luat. Abia mi-am luat un frigider da si de ala am zis ca se fac cu el peste doi ani...? Bicicleta? Nu... cheltui bani aiurea, cand peste doi ani nu o sa o mai folosesc...
Insa acum doua saptamani, dupa ce m-am chinuit sa fac niste poze mai acatarii cu telefonul si nu reuseam sa focalizez ce vroiam, iar aparatul foto mi se parea ca scoate pozele prea intunecat am luat decizia sa ma uit, din nou, dupa o camera. Am intrebat in stanga, in dreapta si cand am avut un nume, m-am dus cu el la bunul meu prieten Q si l-am intrebat pe el. Mi-a desfintat ideea si mi-a zis ca poze mai bune fac cu iPhone-ul decat cu ce vin eu. L-am rugat sa imi dea niste referinte si dupa ce mi-a insirat n nume de aparate foto mi-a zis ca nu le recomanda. Ca daca vreau ceva de ce sa ma bucur trebuie sa platesc mai mult decat i-am zis eu ca sunt dispus sa dau. Mi-a dat un singur nume: Nikon coolpix p7100. Numele ala mi s-a intiparit in minte si ma bantuia noapte de noapte.
Acum o saptamana, lunea trecuta, bantuit de raceala si cu febra, am umlat aiurea prin Tokyo sa gasesc ceva. Din niste n motive nu pot spune ce cautam. Ideea e ca am ajuns la un moment dat in Shinjuku, zona centrala a orasului. Si m-a lovit un gand. Acolo este al doilea cel mai mare magazin Bic Camerahttp://en.wikipedia.org/wiki/Bic_Camera din Tokyo. M-am dus la un bancomat, am scos banii pe care ii aveam pusi de-o parte si mi-am cumparat camera.
Pe drumul spre camin m-au apucat mustrarile de constiinta ca am cheltuit banii ce ii stransesem in cateva luni. Cand am ajuns in camin, deja aveam febra mare. Noaptea aia mai mult am delirat decat am fost lucid, insa am dormit cu camera in pat. Aveam un sentiment de vinovatie dar si de bucurie in mine, si nu imi dadea pace. Prima persoana careia i-am scris ca mi-am luat camera a fost Q. Stiam ca la el voi gasi linistea si pacea de care aveam nevoie. Il imi promisese ca ma va invata sa o folosesc (a devenit foarte occidental, mi-a dat manualul si mi-a zis sa il citesc si daca ma intrebari sa revin :)). Eu aveam manualaul numai in Japoneza). Apoi am vorbit cu Ancuta si i-am zis si ei. Cand am aflat ca am dat pe ea cam jumatate cat costa in Romania m-am mai linistit.
Si cum o saptamana am stat numai in camin, zi de zi am citit si am luat notite din manualul ala de 280 de pagini si incer ca invat sumedenia de butoane pe care le are camera. Mi-am salvat manualul in telefon, in iBooks si cand ma simteam mai bine, citeam cateva pagini. Intr-o saptamana l-am terminat.
Si cum azi e prima zi cand ies oficial din casa, nu prea am apucat sa il testez, asa ca mai jos va arat prima poza pe care am facut-o, de pe balcon. Apropos, santierul de vis-a-vis e ca si inchis. Blocul e aproape gata.

Sunt sigur ca de acum inainte ma va ajuta sa imortalizez toate lucrurile pe care am ocazia sa le vad. Meritam o camera pentru a imortaliza experienta din Japonia. Si promit ca o invat destul de repede cum sa o folosec la capacitate maxima.
Pe curand...